Recensione Barbiere di Siviglia Opera Nazionale Bucarest

1
A fost, de fapt, prima montare nouă a stagiunii 2016-2017. „Văduva veselă”, anterior prezentată, conta drept producţie a Operei Naţionale Române Iaşi, la care compania bucureşteană a avut rolul de partener. Cum şi de ce s-a ales chiar „Bărbierul” rossinian, în condiţiile în care exista spectacolul de repertoriu care nu deranja (alte titluri cu regii prăfuite sunt susceptibile de a avea viziuni noi), contează mai puţin.
E drept că data de peste 60 de ani (George Teodorescu), dar mai suferise adaptări şi funcţiona. Bine este însă că noul management a pornit curajos pe drumul refrişărilor producţiilor antice. Pe de altă parte, ţinând cont că „Bărbierul din Sevilla” a aniversat în acest an două secole de existenţă, iniţiativa apare potrivită şi festivă. Cred că în alegerea echipei regizorale a cântărit relaţia profesională pe care Beatrice Rancea o avea cu autorul total al producţiei din 2013 de la Iaşi, italianul Matteo Mazzoni. Pe undeva era şi comod, timpul pentru structurarea noii stagiuni este deosebit de scurt, căutarea realizatorilor, complicată.
Aşadar, Matteo Mazzoni s-a aflat la a doua viziune românească pentru opusul-reper al „lebedei de la Pesaro”. De regulă, în asemenea situaţii, problema este repetabilitatea. Am regăsit sugestii preluate din montarea ieşeană. Notez câteva: întâia parte a primului act a fost propusă în cheie de epocă (costumele o probează), urmată de transpunere contemporană, apoi excesul de gaguri care a împovărat regia (deranjante au fost la Bucureşti bâlbâielile lui Almaviva în haina lui Don Alonso sau dialogurile cu… dirijorul), pleonasmele (ca pilde, includ aici şi mişcările ritmate sugerate de muzică, dar şi apariţia unor figuranţi în timpul cavatinei lui Figaro, explicând textul „colla donnetta… col cavaliere”). Plus alte detalii: garda sevillană alcătuită din moderne trupe de şoc, strigătul (urletul) lui Bartolo „Goool!” la urmărirea unui meci de fotbal pe o plasmă, însoţirea Bertei de un soi de asistenţi pe timpul ariei, costumul identic cu cel de la Iaşi al aceleiaşi Berta etc. Originalitatea este un deziderat greu de atins.
646x528
Au existat şi inspiraţii ponnelliene (Jean-Pierre Ponnelle, „Cenuşăreasa”, Scala), zeffirelliene („Boema”, Metropolitan) sau milleriene (Jonathan Miller, „Don Pasquale”, Scala). Mă refer la casa lui Don Bartolo, prezentată drept o clădire pe trei nivele, secţionată vertical, cu diversitate de încăperi, care permit schimbări de planuri. Privind din acest unghi, se poate spune că ideea scenografică (tot Matteo Mazzoni) nu a fost o noutate. Ceea ce a impresionat pozitiv a fost însă lucrul lui Mazzoni cu actorii-cântăreţi, rezultant într-o mişcare continuă, variată,
dinamică, într-o teatralitate minuţioasă, care pune problema întreţinerii atente în viitor a spectacolului, importantă misiune ce revine asistentelor de regie Cristina Cotescu şi Irina Furdui. Autor şi al lighting design-ului, susţinut de semnatarii conceptului video Fabio Massimo Iaquone şi Luca Attilii, Matteo Mazzoni s-a arătat un creator inventiv şi ingenios al plasticii de imagine, cu proiecţii abstracte, alternând cu cadre concret materializate. Efectele de lumini, culorile frumoase au sedus. Deşi complicat prin abundenţa, aglomerarea de atitudini şi planuri, „Bărbierul din Sevilla” bucureştean este un spectacol vivace, plăcut la vedere şi, sper, durabil în timp.
Distribuţia premierei... … a cuprins în roluri principale trei italieni şi un georgian, pe lângă români. Invitaţii nu erau mari staruri internaţionale, dar publicul nostru pasionat îi cunoştea, mai mult sau mai puţin, de pe Internet. Cred că a fost bine să fie ascultaţi „pe viu”, evaluaţi concret în sală, comparaţi cu artiştii noştri din celelalte distribuţii. Există printre fanii de operă tendinţa de a exagera valoarea multor nume citite doar pe afişele europene.
646x528
Alessandro Luciano, Marina Comparato şi Iordache Basalic Experimentat şi bun specialist al rolului titular, baritonul Iordache Basalic a stăpânit prin glasul său cu irizaţii tenorale partitura rossiniană, de la agilităţile indispensabile la acutele prelungi. Tenorul italian Alessandro Luciano (Almaviva) a cântat cu naturaleţe şi linie vocală elegantă în cantilene (cavatina, serenada), cu poezie (superb „Al Prado vidi un fior di bellezza”), cu acute ferme, uşoare şi sigure. Mi-aş fi dorit o acurateţe mai mare în pasajele de coloratură şi o vocalizare mai intensă, în sensul expunerii autoritare a discursului. Glasul nu este însă foarte mare. Personajul Rosina a revenit mezzosopranei italiene Marina Comparato, a cărei porţiune centrală a registrului vocii s-a remarcat prin mobilitatea de abordare a desenelor melodice, fără ca timbralitatea să fie foarte rotundă. În plus, acutele aspre au frizat, pe alocuri, stridenţa. Ramaz Chikviladze, Ana Donose şi Roberto Abbondanza
646x528
Tot din Peninsulă a venit şi basul Roberto Abbondanza, cu glas bine pozat, pătrunzător, sonor, ce a restituit cu ştiinţă specificul de „basso buffo caricato” al personajului său, Dr. Bartolo. Georgianul Ramaz Chikviladze a fost un Don Basilio cu voce masivă şi acute somptuoase, tunătoare („Buona sera” din ultimul act a cutremurat sala), însă nu foarte orientat prin frazare către tipologia rossiniană de „basso buffo nobile”. Ca Berta cea sexy a apărut soprana ieşeancă Ana Donose, iar în dublu rol, Fiorello şi Sergentul, a fost distribuit baritonul bucureştean Ionuţ Gavrilă, mai puţin sonor.
646x528
Marele câştig al serii a fost prestaţia orchestrei aflată sub bagheta lui Marcello Mottadelli. S-a cântat elegant, diafan, nuanţat şi expresiv în compartimentul „cordarilor”, cu crescendo-uri bine dozate de la abordări rafinate până la desfăşurări ample, echilibrat între partide, fără excese şi cu puritate sonoră tipic rossiniană. Doar cornii au fost mai tot timpul în… căutări şi tot şi-au dat în petic în secvenţa ieşirii „muzicienilor” care l-au „acompaniat” pe Almaviva în cavatină. Cu Mottadelli verva melodică a fost prezentă la tot pasul. Corecta urmărire a soliştilor şi omogenizarea dificilelor ansambluri s-au împlinit cu bune rezultate. Conceptual şi preparativ, instrumentiştii Operei Naţionale se pot considera într-un moment bun al evoluţiei lor. Binemeritată a fost invitarea lor pe scenă, „in corpore”, la aplauze. Corul pregătit de Stelian Olariu şi Daniel Jinga s-a pliat în mod corespunzător întregului. Ca şi coregrafia Andreei Gavriliu.
The following two tabs change content below.
Siamo un team siamo un gruppo di persone che ama profondamente la musica classica in particolare l' opera lirica, viviamo per essa e soffriamo nel vedere come essa viene quotidianamente martoriata ed uccisa.Vogliamo cambiare le cose, vogliamo dire la nostra opinione, vogliamo dire la verita' per una buona volta, vogliamo preservare un patrimonio artistico destinato alla estinzione.La lirica puo' sopravvivere solo se voi appassionati e non imparerete a conoscerla ed ad amarla.Oggi purtroppo chi gestisce il mondo della lirica non ha piu' le competenze necessarie per farlo, oggi la lirica e' gestita da incompetenti e persone senza scrupolo, capaci di tutto.